A Place By Me, Andrei

That’s exactly what I thought after installing Windows 7 on two computers and after using the beta for nearly four months…

English posts Geeky, Mac OS X, Music, Video, Windows 7, Windows Vista

English posts Antivirus, Funny, Geeky, No Comment, Software

Cândva, tot prin gimnaziu, nu mai reușesc să îmi amintesc în ce an sau clasă, mi-am luat modem dial-up și Moșul mi-a adus într-un Crăciun un bilețel sub pom cu un număr de telefon, un user, o parolă și o adresă de mail. Traficul inclus era infim, cred că undeva la ordinul zecilor de mega dar chiar și așa putea asigura ore întregi de navigat (și, culmea, chiar foloseam și Netscape…). Timpul era și el limitat, la număr de ore (20 cred că am avut pentru prima oară) și să nu mai vorbim de factura telefonică, ce încuraja culcatul târziu și trezitul cu o oră mai devreme decât și-așa-prea-matinala oră de începere a orelor de la ora 7 dimineața. Ca de obicei, am fost primul din clasa și din cercul de prieteni care a avut o formă de acces la internet și mi-a folosit nespus. Aveam acces la o mulțime de informații pentru școală care îmi făceau viața mai ușoară și nu puteam fi acuzat de plagiat pentru că nu avea cine să mă verifice; nici măcar școala nu avea acces la internet. De fapt îmi amintesc de câțiva profesori care erau chiar mândri de mine că am scris câte un articol pentru vreo revistă a școlii sau am făcut un mic referat din informații adunate de pe internet, dar mie mi se părea un lucru foarte simplu. Bineînțeles, începuseră să abuzeze și colegii de mine și accesul meu la internet, dar majoritatea se mulțumeau cu un articol copiat și tipărit direct din Encarta. Fetele trimiteau mesaje de dragoste prin intermediul adresei mele de e-mail și… tot pe acolo își primeau și răspunsurile. Evident, prin mine.

Am trimis de două ori și fax cu modemul (că doar “fax” era scris mare, ca feature foarte important) dar nu i-am văzut utilitatea. Începusem sa citesc tutoriale de phreaking (hacking în rețeaua telefonică) dar n-am avut curajul să instalez vreodată așa ceva, deși erau relativ ușor de construit. Un prieten reușise o metoda foarte “subtilă” de a nu intra în vizorul Romtelecom, acela de a nu taxa pe nimeni care îi apelează numărul. În orice caz, un lucru care mi se părea util atunci era faptul că reușisem să îmi configurez modemul pe post de robot telefonic, ceea ce pe vreme centralelor analogice Romtelecom era un lucru de care nu auzise aproape nimeni. Mai mult chiar, puteam să înregistrez toate convorbirile ce aveau loc la telefon. Ca fapt divers, eu am renunțat la Romtelecom înainte de a ajunge să migreze și rețeaua din cartierul nostru.

Epoca dial-up-ului m-a ținut destul de mult și foloseam internetul în special pentru e-mail (aveam adrese la home.ro și usa.com) și mIRC. Am folosit mIRC-ul mulți ani, până prin clasa a 10-a sau a 11-a și am trecut destul de greu la Yahoo Messenger. Nu pentru că aș fi avut o afinitate pentru el (n-am avut niciodată!) ci pentru că majoritatea aveau cont, îl foloseau, dar eu nu. Chiar și așa, m-am convins greu să trec pe YM și am făcut-o treptat, în mai multe rânduri, cu mai multe conturi ale căror parole le-am uitat și am stat destulă vreme cu 3-4 contacte în listă, cam ceea ce cred că s-ar întâmpla acum dacă aș trece pe MSN. Îmi amintesc și acum ce simplu si lightweight era YM pe la versiunea 4,5. Pe mIRC am cunoscut mulți și era o metodă distrativă de a pierde timpul. Unele net cafe-uri rulau DOAR mIRC (nici măcar nu te lăsau să accesezi site-uri), atât de mare era “cererea”. Aveam nickname înregistrat pe Undernet, pentru cine își mai amintește bătaia de cap cu adresele de e-mail acceptate și tot înregistrarea nickname-ului m-a făcut să învăț să folosesc web proxy-uri. Toate astea s-au întâmplat destul de multicel înainte de a intra la liceu.

Mai târziu am descoperit Kazaa, care încă nu avea spyware și Audiogalaxy, cu Satellite-ul lor, o aplicație de o simplitate incredibilă. Napster nu am folosit. Când poți să downloadezi doar 12 MB pe oră trebuie să o faci cu cap. Ajunsesem să îmi cunosc absolut toată colecția de muzică, pe de rost, și nu trăgeam decât ceea ce îmi plăcea într-adevăr mult. Pe partea de software, cumpăram Chip, pentru că CD-ul era o sursă bună de programe (shareware, ce-i drept) pe care altfel nu îmi permiteam să le downloadez. Nu știu acum cum e, nu mai cumpăr nicio revistă cu CD sau DVD dar nu îmi imaginez că acum se mai vând astfel de reviste pentru vreun alt motiv decât conținutul efectiv al revistei. Am prins ComputerGames de la primul număr, o revistă superbă care, din păcate, n-a supraviețuit decât foate puțin. Apoi am continuat cu Level (muuuulte numere) și PC Magazine (mai puține numere).

Cândva, în timpul gimanziului, mi-am upgradat calculatorul la un Celeron la 400 MHz cu vreo 96 MB RAM și un HDD de 13 GB, absolut imens. Înainte de a intra la liceu, am avut un Athlon K7 la 1200 și cred că 256 MB RAM. Ne împrieteniserăm cu cei de la o firmă (Quatronix, îi fac reclamă pentru că mi-a plăcut de ei) care ofereau mici discounturi pentru clienții pe care îi aduceam și ofereau prețuri bunicele pentru componentele second hand de care vroiam să scap.

În liceu mă așteptam ca situația să stea mult altfel decât în școala generală, mă așteptam să întâlnesc o mulțime de oameni pasionați, ca mine. Realitatea a fost că cei care aveau calculatoare erau destul de puțini, dar de data aceasta era dintr-o lipsă de interes. Apoi, cei cu adevărat pasionați s-au redus cam la … o persoană din clasa mea. Un pic dezamagitor. Eram clasă de informatică și de-abia la facultate am aflat că am fost printre fericiții care chiar au făcut informatică în liceu și, mai mult chiar, începând din clasa a 9-a. Și C++, nu crappy-Pascal. Mi-a plăcut informatica din liceu și pentru asta trebuie să îi mulțumesc doamnei profesoare Neagu Violeta, fără de care e prea puțin probabil să mai fi dezvoltat o pasiune pentru informatică și fără de care în mod sigur nu aș fi participat la numeroasele concursuri de la care de multe ori m-am întors cu premii.

Cândva pe perioada liceului am mai făcut un upgrade, la un Athlon XP 1800+ (adică funcționa la 1500 MHz care încă viețuiește și funcționează în locul meu de baștină), cu vreo 512 MB RAM și un HDD de 60 GB. Da, am fost Intel-hater mult timp, nici nu am vrut să aud de Pentium 4 când a apărut și bine am făcut. Aceea și chiar și o bună perioadă înainte, a fost perioada “piraților”, de la care obțineai o listă txt sau xls (cei care se respectau foloseau ctf - Catalog File) cu câteva mii de cd-uri. Veneau cu lista pe hârtie, îți făceai calculul de acasă să vezi ce intră pe câte CD-uri vrei, alegeai softuri, jocuri (dacă aveai bani luai full CD, dacă nu variante rip > setup.bat > arhive UHA și mâncai bine de prânz până când se termina de dezarhivat) și muzică. Ei erau un fel de trackere de torente din ziua de azi. Vedeai pe listele lor ultimele apariții dar plăteai pentru astfel de “servicii”. Prețurile nu erau mici, cred că dădeam 60000 sau 70000 pe un CD iar în magazine se găseau cu 80000, bineînțeles, tot piratate. Cel mai mult succes îl aveau jocurile pentru că apăreau des, altă sursă pentru ele nu exista iar dial-up-ul celor mai mulți nu era nici pe departe suficient. Bineînțeles, ceea ce făceau ei nu era legal și unii au suferit din cauza asta (nu foarte rău, ce-i drept). De asemenea, puțini aveau CD writer, care costa o avere atunci. Cunoșteam mai mulți “pirați” și știam și ce viteză au writer-ele lor. Mulți creșteau prețul doar pentru că scriau CD-urile mai repede. Și, pentru că multiplicarea prin metoda aceasta era prea costisitoare, tot pe atunci exista și obiceiul “plimbatului cu hardul”. Scoteai hardul și mergeai la prieteni. Îl montai în calculatorul lor, dădeai ce aveai tu, luai ce aveau ei. Interesant e că atunci măsura timpului de transfer nu era un factor considerabil pentru că mult mai mult se pierdea în maxi-taxi… Am schimbat cel puțin vreo 3 panglici ATA distruse din cauza atâtor harduri câte au trecut prin ele.

Cu vreo doi ani înainte de terminarea liceului s-a instalat și o rețea în bloc, la care am participat, împreună cu doi vecini de vârsta mea. Era unul mai mare, care se pricepea mai bine și care m-a uimit când a scos, ca din fund, parcă, adresele cu 192.168 și care a mufat cablurile de rețea între cele 3-4 calculatoare cât a avut rețeaua inițial. Nu știam nimic despre rețele și eram foarte frustrat când citeam despre atâtea programe și tehnologii pentru rețea iar acum începeam să învăț. Am învățat mai repede decât ceilalți astfel că am am ajuns să le accesez calculatoarele prin rețea înainte ca ei să învețe ce înseamnă securitatea. Acum puțină vreme am văzut cablul pe care îl avusesem doi ani și am văzut cât de prost era mufat. De asemenea, tot atunci mi-am dat seama că noi am făcut o buclă cu switchuri care nu știau STP pentru că așa credeam noi că rețeaua o să meargă mai bine. Culmea e că a mers ani de zile așa, deci dacă învățați la CCNA că buclele STP îngenunchează o rețea, să știți că dacă un swich Cisco nu poate să evite acest lucru, un swtich incredibil de ieftin s-ar putea să meargă.

Eu eram un fel de “provider” al rețelei pentru că aveam acces la “pirați” și aveam mulți prieteni cu care făceam trafic de harduri. Pentru că sharingul funcționa infect în XP (SP1 sau SP… nimic) și mai mult decât infect în Windows 98, am învățat despre servere FTP, le-am făcut conturi celor care vroiau acces și acum puteam să urmăresc ce face fiecare, puteam să limitez și puteam să tai macaroana cui vroiam. Mai mult decât atât, tot blocul a învățat să folosească Windows Commander și să se conecteze la FTP (pe atunci nu era Total). Și așa am inventat eu AAA-ul Am avut o lună cu 1 TB trafic de upload. Membrii rețelei erau din ce în ce mai numeroși, dar HDD-ul meu de 120 de GB de atunci era “on fire”.

Bineînțeles, de la o vreme nu mai foloseam dial-up-ul pentru că devenise scump dar acceptabil internetul prin cablu de la Astral. Nu am fost printre primii care și-au instalat așa ceva pentru că era inițial prea scump, deci nu am prins perioada în care ei ofereau 64Kbps, ci am trecut direct la 128Kbps. Rețeaua care într-un final ajunsese la vreo 30 de oameni avea și ea acces la internet, dar toți ieșeau printr-un singur abonament ca al meu, deci viteza era infectă, iar când ți se deconectează mIRC-ul din cauza timeout-ului atunci poți să folosești cuvântul “infect” cu siguranță. Am rămas pe abonamentul meu separat pe care plăteam o grămadă de bani iar viteza nu era nici pe departe cea maximă. Totuși îmi făceam rost singur acum de tot ce aveam nevoie. Astral asigura viteza maximă doar metropolitan, între abonații din oraș. Chiar și așa, aveam tot maximul din contract dar acest lucru se putea schimba cu o mică șpagă pe care nu am dat-o, așa că am rămas să trag cu 16 sau 32 KB/s (hm, acum am viteza asta pe EDGE…). Vechii “pirați” incepeau acum să ofere pe gratis ceea ce aveau, prin servere FTP și conexiuni care suportau lejer chiar și 20 de abonați simultan.

Prin liceu am mai colaborat cu Inspectoratul Școlar Județean din Galați pentru care am făcut niște pagini web, un CD de prezenare, am mai ajutat și la câteva operațiuni de mentenanță și datorită acestor activități am învățat un pic mai multe despre rețele, am învățat web design, apoi web development și Flash. De asemenea, aveau o conexiune foarte bună la internet, cea mai rapidă pe care o √ăzusem vreodată, și datorită ei m-am îmbogățit cu mult software. De asemenea, am cunoscut și mulți oameni simpatici acolo.

Exact înainte de a pleca la facultate am luat un calculator nou (ca să rămână unul și acasă), un AMD64 3000+, 1 GB RAM, 250 GB HDD și un GeForce 6600 GT. Configurația aceasta a fost denumită drept “avion” de tipul de la magazinul de calculatoare. Și, într-adevăr, placa video a fost de mare “folos” mai ales în primul semestru de facultate, când nu aveam acces la Internet prin apartamentele în care am stat cu chirie.

Despre capitolul facultate și calculatore nu am să scriu pentru că nu s-a întâmplat nimic memorabil datorită facultății. După anul 2 mi-am cumpărat un laptop, un Dell Inspiron 6400 cu un Core2 Duo la 2.0 GHz, 1 GB RAM care s-au făcut 2 și apoi 4 și un HDD minuscul de 120 GB. Dell-ul încă funcționează impecabil, deși arată ca trecut prin război. Mi-am cumpărat un PDA pe care acum îl folosesc cu succes pe post de GPS și ebook reader și am primit un Ipod nano 4th gen. În fine, la sfârșitul facultății am primit un MacBook Pro de 15″, unibody, modelul nou (cu slot de card), procesor la 2.66 GHz, 4 GB DDR3 la 1066 MHz și 500 GB alături de un Ipod Touch.

Cu alte cuvinte, în 12 ani am crescut:
- frecvența cumulată a procesorului de 44.3 ori
- capacitatea memoriei RAM de 512 ori
- frecvența memoriei RAM de 32 de ori
- capavitatea HDD-ului de 500 de ori
- memoria plăcii video de 6000 de ori
- viteza maximă de acces la internet/rețea de 1.7 milioane de ori

Mulțumesc pentru răbdare

Romanian posts Geeky, I love, IT stuff, Optimism, Personal, Remember

În anii următori am mai avut ocazia să mă mai plimb pe la tata la serviciu și, evident, să mă mai joc câte un Hocus Pocus, ceva cu o vulpe care sărea pe acoperișuri și, dragostea mea, Lotus. De obicei “ocupam” calculatoare diferite, probabil în funcție de ce birouri erau libere dar mi se părea foarte ciudat că mai toate calculatoarele din institut aveau exact aceleași jocuri. Sau, mai bine zis, cum apărea un joc imediat se distribuia pe toate calculatoarele deci probabil că nu eram singurul care stresa săgețile și tasta Ctrl.

Destul de devreme, prin școala primară, am primit acasă un Commodore 64, adus din Norvegia (povestea asta ar trebui să o spuna altcineva). Commodore-ul nu avea hard disk, dar avea un sertar cu vreo 100 de dischete mari și o unitate floppy mare și ea cât sertarul cu dischete. Fără să exagerez, cred că acela a fost calculatorul pe care l-am chinuit cel mai mult dintre toate câte am avut. Era în primul rând al meu și era… un fel de… PC. Se lega la televizor, care era resursă comună între mine și părinți iar în încercarea de a evita conflictele am devenit un copil rău care nu se mai culca la amiază după ce venea de la școală pentru că stătea și butona calculatorul până când se întorceau părinții de la serviciu. Pe dischetele acelea erau vrute și nevrute. În primul rând jocuri, apoi editoare de text al căror sens începeam să îl înțeleg, putând să creez fișiere text și să le salvez pe dischete, ceva limbaje de programare pe care nu aveam de unde să le învăț, deși știam că așa se “fac programele” și puține programe utilitare. Era chiar și un joc porno pe acolo…

Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu interfața sa text, care era destul de non-user-friendly, cel puțin pentru cineva care de-abia trecea în clasa a treia. În cele din urmă am reușit să descoperim toate comenzile strict necesare pentru a lista ce se află pe o dischetă, a copia și a rula programe. Mergea incredibil de încet dar devenise atât de popular și de interesant încât începusem să aduc colegi de la școală pentru a ne juca pe el, decizie destul de proastă, după cum s-a dovedit ulterior, din cauză că eu nu fusesem încă învățat că sunt copii care mai și fură…

Commodore-ul a început să prindă praf în ziua în care pe ușă a intrat un Pentium la 120 MHz, un adevărat exemplar al “ultimului răcnet” pentru perioada când eram în clasa a patra. A costat aproximativ 1000 de dolari iar dolarul cred că era cam 4000 de lei. Avea 8 MB RAM dar primise pe loc un upgrade la 16 MB. Hard disk-ul de 1 GB cred că a fost singurul hard disk ce mi s-a părut într-adevăr încăpător în toată perioada în care l-am folosit. Ce îmi mai plăcea la acel calculator era un buton de Turbo de pe carcasă pe care mulți cred că l-au prins pe la numeroase modele și care dubla numărul megahertz-ilor afișați pe carcasă (da, afișați!). Din păcate, însă, skill-urile de atunci nu îmi permiteau să fac diferența dintre întârzierile datorate I/O-ului și întârzierile datorate procesorului și nu am putut niciodată să testez dacă efectul acelui buton era mai mult decât unul psihologic, așa că l-am lăsat totdeauna apăsat. De asemenea, spre fericirea mea, a venit cu Windows 95 preinstalat (pe care aproape nimeni nu îl mai văzuse până atunci) și o grămadă considerabilă de jocuri DOS: The Secret of Monkey Island, Pinball, Push (cel cu piesele de domino) precum și o serie de jocuri care ucideau tastatura: Prehistorik 2, Raptor, Hocus Pocus, Descent.

Calculatorul fusese cumpărat de la o firmă din Brăila, Procons, pentru că în Galați nu exista nicio firmă de calculatoare. La vreo șase luni după aceea am luat, tot de la ei, ceea ce se numea în toate ofertele (care, între timp, ajunseseră și prin Galați) “kit multimedia”. Kitul multimedia era constituit dintr-o unitate CD-ROM, placă de sunet și boxe. Nu îmi mai amintesc ce marcă era unitatea optică, dar era 18x, deci n-am prins tehnologia chiar din fașă. Cu placa de sunet am avut primele probleme serioase pentru că avea un driver necorespunzător sau prost instalat încât mă lăsa fără sunet în jocuri când mi-era lumea mai dragă și m-am chinuit așa cam un an pentru că nu știam ce să îi fac și nici nu aveam pe cine să întreb. Țin minte că am rejucat toate jocurile pe care le aveam doar ca să le aud muzica. Mi se părea ceva extraordinar.

Tot atunci mi-au cumpărat ai mei cartea “Computer games for dummies”, editată de Teora în limba româna. Vorbea despre impactul jocurilor, despre efectul lor psihologic, dar se vedea că era scrisă de un maniac căruia niciun fel de dependență de jocuri nu i se părea ceva greșit. Cel mai important lucru era că în carte se găsea și un CD, care a fost și primul CD pe care l-am avut, văzut și pe care am pus mâna. Am avut cartea de dinainte de a avea unitate CD-ROM și îmi amintesc și acum că odată la câteva zile scoteam cu maaare gria CD-ul din învelitoarea lui de plastic, ca să mă uit la el, ca la o minune. CD-ul avea pe el câteva sute de jocuri shareware, aproape toate pentru DOS, deci pe atunci puteai să bagi 100 de jocuri într-un calculator fără să se împută Windows. Am jucat în disperare cam tot ce am găsit pe CD-ul acela. Cu timpul începeam să învăț mai multe și deja știam să îmi setez placa de sunet pentru jocurile DOS. Sound card: Sound Blaster 16, port 220h, IRQ 1, DMA 5… mai ține minte cineva?

(va urma)

Romanian posts Geeky, I love, IT stuff, Optimism, Personal, Remember

Prima mea amintire despre un calculator datează de undeva de pe la trei ani. Poate un pic mai mult, dar în mod cert sub patru. Eram la la tata la serviciu și avea la birou un calculator desktop care, după judecata de acum, trebuia să fie cam un 286 în cel mai fericit caz. Nu știam absolut nimic pe atunci. Eram atât de mic încât nici măcar nu imi era clar dacă jucăriile cu care mă jucam erau de băieți sau de fete. Și mai țin minte că atunci am văzut un joc, primul joc pe calculator pe care l-am “atins” vreodată. Se numea “Monkey” și cu ocazia aceasta am adăugat cuvântul “maimuță” vocabularului meu englezesc de câteva cuvinte de pe atunci. Era un joc 2D, cu două maimuțe ce stăteau pe niște blocuri. Între ele erau alte blocuri iar una dintre maimuțe trebuia să arunce pe o traiectorie parabolică o banană astfel încât să o lovească pe cealaltă. Jucătorul (tata) trebuia să introducă un număr după care intervenea adevărata personalitate din spatele tastaturii (eu), care apăsa tasta Enter. Acum mă gândesc că probabil trebuiau să fie două numere de introdus, unghiul și forța dar… să nu complicăm mai mult decât mi se părea deja mie pe atunci.

Aceea a fost prima dată când am văzut un calculator și, culmea, aceea este una dintre cele mai vechi amintiri ale mele. Nu cea mai veche, dar totuși, una extrem de pregnantă și azi. M-a fascinat. Nu știam de ce, dar m-a fascinat peste măsură și mulți ani de atunci am continuat să mă gândesc la jocul acela și la calculatorul pe a cărui tastatură am apăsat Enter. “Visul meu”, cum îl numeam în acea perioadă, și care m-a ținut toată grădinița și o parte din școala primară, era să am un astfel de calculator. Pentru mine asta era o satisfacție enormă, ce depășea ieșitul “la bușit mașinuțe” din fața blocului și probabil că și o satisfacție destul de ciudată… în toată copilăria mea nu am mai găsit copii de vârsta mea pasionați de așa ceva sau care să se bucure așa cum mă bucuram eu când aveam ocazia să mai pun mâna pe vreun calculator, de orice fel se găseau pe vremea aceea.

Aveam tot felul de cărți, de care făcuseră rost părinții, despre tot felul de calculatoare. Nu mă pasiona să citesc despre ele, deși prin clasa întâi citisem vreo două cărți despre bombe atomice și extratereștri. De la un calculator vroiam feeling-ul, nu teoria. În perioada grădiniței nu am ajuns să butonez decât ocazional câte un calculator tot de la mama sau tata la serviciu. În general, lumea era destul de reticentă în a mă lăsa să ating vreo tastatură a unui calculator “în producție”, deși rețineam tot ce mi se spunea și nu apăsam niciodată o tastă despre care nu știam ce face. Mamba, Pipes, Solitaire, și Paint, toate din Windows 3.11 (sau “for Workgroups”, eh?) erau singurele distracții și erau de ajuns. A propos, în Windows 3.11, Paint se numea Paintbrush. (am o mașină virtuală de VMware, cu Windows 3.11; cine vrea să îi mai scape o lacrimă și un surâs să mă contacteze, vă trimit cu plăcere). În general, ce vedeam pe la serviciu erau programe de contabilitate și alte lucruri pe care nu le înțelegeam și aveau interfețe complet neatrăgătoare.

Pe vremea când diferenta dintre “Home Computer” și “Personal Computer” încă încerca să își găsească sens în mintea mea, adica prin clasa întâi, când eram încă la Suceava, cineva s-a gândit că ar putea să mă înscrie la “Palatul copiilor” la informatică. Nu mai știu dacă mai există așa ceva prin țară dar mi se pare un nume foarte stupid ales. Acum, dacă stau să mă gândesc, mi se pare destul de ciudat faptul că exista așa ceva într-o vreme în care informatica era departe de ceea ce știm acum iar oamenii cu o pregătire chiar minimă în orice domeniu legat de calculatoare erau niște rarități. “Sala de curs” de la Palatul copiilor conținea vreo 20 de HC-uri la care stăteam noi și un PC care, nu știu de ce, mi-a rămas în memorie că ar fi fost un 486. Cred că totuși un 486 era prea mult pentru vremurile acelea și e posibil să fi exagerat eu involuntar doar pentru că mi se părea că era un “calculator foarte performant” (de când nu am mai auzit expresia asta?!).

În prima zi în care am ajuns acolo țin minte că m-am așezat la un HC, mi l-am pornit singur (inclusiv monitorul pe care eram norocos să îl fi nimerit, nu ca alții care aveau televizoare în loc), am primit prompt-ul, am scris cuvântul “morcov” (anticipam Politehnica…), am apăsat Enter și am primit un Syntax Error care a făcut un “biiiip” și a atras după sine fundul cel mare și gras al “învățătoarei” care mi-a făcut observație și mi-a spus că nu mai am voie să mă ating de tastatură. Mie, însă, deja simțeam că îmi place acolo… N-am învățat mare lucru. Doar două lucruri mai țin minte că le-am învățat de acolo; unul dintre ele era faptul că tastele se numesc “taste” și că nu trebuie să le zicem “clape” sau “butoane”, lucru pe care îl știam deja și mi s-a părut aproape stupid. Nu mi s-a mai părut la fel de stupid când, mai târziu, am auzit destule persoane spunând “clapa Enter”. Al doilea lucru pe care l-am învățat era modul în care obțineam toate caracterele de pe tastaturile de HC. Nu știu câtă lume își mai amintește, dar HC-urile aveau cel puțin 4 simboluri pe fiecare tastă și taste modificatoare mai dubioase precum Shift Lock sau Symbol Lock. Atunci am învățat și tot atunci am și uitat. Nu mai țin minte dacă nu am continuat din cauză că nu prea aveau succes astfel de cursuri sau pentru că am plecat eu de la Suceava, dar tot ce îmi mai amintesc este jocul de Supaplex de pe PC-ul din sală pe care ne băteam toți. Ce ne mai chinuiam să trecem de primul nivel și ce satisfacție am avut când am reușit… Ce joc infernal mi s-a părut dintotdeauna…

Pe HC-uri nu prea am mai avut ocazia să mai umblu decât o singură dată, tot cam pe când mergeam la Palatul copiilor, când am stat o vreme la niște rude ce aveau un HC pe care nu îl foloseau la nimic și niște cărți. Țin minte că am găsit atunci o carte care avea tipărit codul sursă de la câteva jocuri și m-am apucat să scriu un joc. În Basic, direct în interpretorul care ținea loc și de interfața cu sistemul de operare și de limbaj de programare. După vreo cinci ore de scris cod am terminat iar jocul nu a mers…. probabil făcusem niște erori la tastare de care nu îmi dădusem seama și nu le puteam interpreta din mesajele compilatorului, dar încă mă mai întreb ce era oare în mintea oamenilor la care stăteam când vedeau un copil căruia îi plăcea să scrie atâtea ore la rând lucruri pe care nu le înțelegea, pe un calculator pe care nu îl înțelegea, doar cu speranța că, într-un final, de acolo va ieși un joc, când ar fi putut să se joace, ca orice copil normal, cu jucării normale… De atunci nu am mai pus mâna pe vreun HC pentru că mi s-a părut pur și simplu neinteresant. Puțini dintre cei care aveau HC-uri aveau și unități floppy și, în lipsa lor, mi se părea groaznic să trebuiască să scrii manual orice program de care ai avea nevoie. Încercasem deja asta și știam că nu mai vreau sa o fac a doua oară. Pe undeva pe la sfârșitul clasei a treia, cred, când încă mai încercau câțiva profesori să predea un fel de informatică, am avut o mare ciudă pe una dintre clase care făcea informatică într-un laborator vechi, plin de HC-uri pentru că toți cei din acea clasă și-au primit calculatorul acasă la sfârșitul anului. Erau HC-uri cu unități floppy mici, cu monitoare monocrome, de care nici măcar școala nu mai avea nevoie. Dar acum știu mai bine și mă bucur că nu am avut ocazia să îmi stric vederea (și mai rău) cu unul dintre acele monitoare.

(va urma)

Romanian posts Geeky, I love, IT stuff, Optimism, Personal, Remember

Romanian posts Funny, Geeky, Gmail, No Comment, Web Sites

Yes, kids, come to Politehnica University of Bucharest and in your very first semester you’ll learn how to script that! Can you believe it???

English posts Funny, Geeky, IT stuff, No Comment, Videos

Romanian posts Funny, Geeky, No Comment, Photos

GMail is fast. Faster than you and faster than your computer.
And the one thing that Yahoo Mail will never achieve is the ability to send messages to the future.

English posts Geeky, Gmail, Internet, Screenshots

Cred ca e un film mai “miscator” decat trei sfeturi din filmele pe care le-am vazut in ultimii ani.
Sa mai zica cineva ca inginerii nu stiu sa exprime sentimentele…
Merita vazut in full screen si cu sunet si merita cele cateva minute.

World Builder from Bruce Branit on Vimeo.

Romanian posts Amazing, Geeky, I love, Ideas, Videos