A Place By Me, Andrei

Ce am uitat să spun la început, despre originile Amsterdamului, este o mică istorioară sau legendă despre un om bogat, catolic, care pe patul de moarte a primit ultima împărtăşanie. De fapt, a primit acea bucăţică rotundă şi plată care se topeşte în gură… îmi scapă acum denumirea, din moment ce nu sunt catolic, am văzut o singură dată asta la sfârşitul slujbei de la Notre Dame de Paris… cred că ştiti la ce mă refer. Povestea spune că după ce a luat împărtăşania, a vomitat-o nedigerată. Preotul a spus că trebuie arsă, a aruncat-o în foc şi legenda spune că nu a ars. Tot legenda spune într-un mod oarecum stupid că a întins mâna să o ia din foc (de ce ar face asta?) şi a păstrat-o. Partea complet adevărată este că locuitorii au avut grijă să prezinte acest lucru timp de câţiva ani drept o minune, astfel că au început să vină pelerinii (!). În mai puţin de 2 ani, se construise deja o biserică alături iar după alţi doi ani erau 20 de biserici şi mănăstiri în oraş, iar pelerinii chiar aveau acum la ce să vină…

Plimbându-ne prin străduţele vechi ale oraşului, am aflat ce înseamnă şi sigla cu cei 3 de X care se vede peste tot (stâlpi de pe trotuar, saci de gunoi, capace de canalizare, dale). Eu, cu mintea mea de turist cretin, dar şi în lipsă de alte informaţii, mă obişnuisem cu ideea că XXX e un simbol modern al oraşului din cauză că e şi un simbol al pornografiei… Stupid. XXX aşezaţi pe verticală a fost emblema unei vechi familii din Amsterdam, după care a devenit stema oraşului, cu cei 3 de X simbolizând cele 3 mari pericole ale oraşului: incendiile, inundaţiile şi epidemiile. Bineînţeles că vânzătorii de suveniruri exploatează această siglă exact aşa cum turistul idiot din mine se aştepta.

Olanda n-a avut parte de războaie în vremea evului mediu, nici măcar de natură religioasă. Mai mult, Amsterdamul nu a fost bombardat în timpul celui de-al doilea război mondial ci şi-a văzut liniştit de prosperitatea lui. A existat totuşi o perioadă conflictuală, mai ales din partea catolicilor care nu i-au putut suporta pe protestanţi şi le-au făcut zile negre (prin spânzurare sau ardere mai ales). Mai târziu, când au revenit protestanţii la putere, să zicem că i-au tratat mai diplomatic pe romano-catolici, “permiţându-le” să plece din oraş, mai puţin celor bogaţi, în cazul cărora convingerile religioase nu i-au convins pe conducători să renunţe la ei în detrimentul efectului negativ pe care l-ar fi avut asupra economiei şi prosperităţii şi, bineînţeles, al efectului pozitiv pe care l-ar fi avut pentru inamicul la care s-ar fi refugiat.

Mulţi catolici, însă, au plecat şi au rămas în urma lor o mulţime de biserici de care protestanţii nu prea aveau nevoie. Unul dintre acestea cazuri a fost şi cazul unei “nunnery”, un fel de mănăstire de maici din centrul oraşului, pe care au transformat-o în principalul orfelinat al oraşului. De data aceasta orfelinat nu înseamnă Charles Dickens – Oliver Twist, ci partea interesantă cu acest orfelinat este că oferea condiţii exceptionale, atât de trai cât şi de educaţie profesională şi intelectuală. Toate acestea din cauză că majoritatea adulţilor aveau într-o formă sau alta legături cu Indiile de vest sau de est şi de multe ori rata de întoarcere a celor plecaţi pe mare era de 1 la 3 şi nici speranţa de viaţă nu era extraordinară (40-45 de ani). Astfel că muţi părinţi preferau să îşi lase copiii la astfel de orfelinate, fiind într-un fel asiguraţi că dacă nu se vor mai întoarce, nu le vor rămâne copiii pe străzi. Bineînţeles, acestea erau suportate de administraţia oraşului, tocmai pentru că în acest fel puteau implica tot mai multe familii în comerţ. De fapt, a existat o perioadă în care orfelinatul nu a mai putut suporta numărul foarte mare de copii pe care trebuia să îi întreţină (aproximativ 940) şi a recurs la un fel de “cutia milei” care există şi acum. Am vizitat unul dintre aceste orfelinate care acum este muzeu. O chestie pe care ghidul ne-a arătat-o ca un fel de “see? not that much of a difference” era faptul că “amărâţii” aceia de copii aveau seifuri în care îşi ţineau lucrurile personale, “just like you have in schools now”. Mda, eu n-am “pupat” aşa ceva de când mă ştiu în “my schools”… Dar grupul nostru era din 7 ţări iar eu eram minoritar. În rest, arăta destul de frumos, cu o geometrie neregulată, tipic medievală, când toată lumea trasa zidurile cum îi ducea capul.

În fine, am aflat că mai există un loc plin cu femei singure în Amsterdam (!), din păcate, babe. Cartierul al cărui nume am să-l completez aici când am să mi-l amintesc, adăposteşte numai femei bătrâne, văduve şi, foarte important, foarte bogate, care nu mai au ce face cu banii. De fapt, sunt acele femei care au atât de mulţi bani încât nu concep ideea de a se duce la un azil, nu au nevoie să fie întreţinute de copii şi nici nu s-ar duce la o mănăstire unde ar trebui să renunţe la toată averea. Aşa că au un cartier al lor, extrem de frumos şi împodobit (dacă n-au ce face toată ziua…) cu o biserică în interiorul său de pe vremea când catolicii erau vânaţi şi ascundeau bisericile în case. Tot acolo sunt şi înmormântate, toata pajiştea frumoasă şi plină de flori dintre clădiri fiind plină de mormintele lor care dintr-un motiv necunoscut mie nu au nici cruci şi nici vreun identificator. Practic, nu ştii că acolo sunt morminte. Cartierul e localizat la nici 20 de metri de şoseaua principală şi de agitaţia turiştilor, în spatele unui rând de clădiri, dar oferă o linişte… mormântală (paradoxal, nu?). Un lucru care m-a surprins este faptul că nu am putut intra în niciuna dintre bisericile pe care le-am întâlnit pentru că în toate se desfăşura slujba de duminică. Poate nu pare extraordinar, dar în Germania nu s-ar fi întâmplat aşa ceva sau poate nici în Anglia unde am dat de o biserică închisă într-o zi de duminică…

Tot cu ocazia aceasta am descoperit şi că Red Ligh District-ul se întinde mai mult decât un canal şi nişte străduţe laterale şi, de fapt, ajunge până la Biserica Sf. Nicolae, din nord. De fapt, cred că sunt mai puţin de 25 de metri de la ultima vitrină până la biserică… A propos de Sf. Nicolae, 6 noiembrie e o sărbătoare extrem de importantă pentru olandezi şi o serbează aproape la fel de intens ca şi Crăciunul, cu festivităţi prin tot oraşul. Sfântul Nicolae în olandeză se numeşte Sinter Claes, de unde vine şi denumirea de Santa Claus şi din care cauză e de multe ori confundat cu Moş Crăciun. Şi biserica Sf. Nicolae a fost “dezafectată” din cauză că întreţinerea ei costa administraţia publica mult prea mult, mai exact un concert de orgă de 15 minute ar fi costat cât salariile a 10 parlamentari, astfel că au renunţat şi au făcut-o şi pe ea muzeu. În prezent, o dată pe an, aici se decernează premiul pentru cea mai buna fotografie a anului. Şi pentru că tot veni vorba de Red Light District, m-a surprins faptul că funcţiona la 20% din capacitate chiar şi la ora 11-12 la amiază.

Cam acesta a fost turul prin partea nevăzută şi veche a Amsterdamului. La final am vizitat o fabrică de bere (brewery) unde un tip foarte simpatic ne-a explicat întregul proces de creare a berii. Heineken brewery era închisă şi deloc spectaculoasă (te puneau să te uiţi la un DVD şi apoi îţi arătau ieşirea). Cei de la fabrica de bere pronunţată “at aei” (nu am văzut cum se scrie) fabricau berea după metode mai tradiţionale şi diferite de cele ale fabricilor comune. Ni s-a oferit să şi gustăm două beri diferite (din vreo 8 câte fabricau) şi au avut gust foarte bun, cu tot felul de arome. Pe cât de bună, pe atât de ieftină era berea, cea mai scumpă fiind aproximativ 2 euro. De acolo am plecat spre un restaurant chinezesc, unde am mâncat “kung bao”, cea mai picantă mâncare pe care am mâncat-o în viaţa mea. După ce am plâns la masă, m-am înroşit tot şi mi-a curs nasul, am reuşit să o termin. Pe lânga chestia aia, KFC era ca un fel de răcoritoare, iar eu chiar mănânc chestii foarte picante. Asta e, I have been defeated.

The end.

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Photos, Places, Review, World

Probabil (sper) că pentru majoritatea dintre voi, “Dam” duce cu gândul la baraj, dig (”stăvilar împotriva apelor, ca la integrame”) şi cam de aici vin şi denumirile de Amsterdam, Rotterdam. Olanda este în mare parte puţin sub nivelul oceanului planetar; spre exemplu, parterul hotelului nostru este la -4 metri… adâncime. Cel mai înalt punct din Olanda are 300 şi ceva de metri (da, în înălţime…). Bineînţeles că cea mai mare bătaie de cap din această cauză apare în zona de nord, unde este şi Amstedamul, locul în care oamenii s-au bătut de secole cu problema aceasta. Stai să te gândeşti cum au putut evolua atât de frumos în condiţiile în care acum peste 600 de ani foloseau metode atât de primitive pentru a opri apele. Mare parte din geometria Amsterdamului e cauzată de modul în care au fost trasate canalurile şi direcţionat cursul apei, al râului Amstel. (nu sunt sigur aici, dar presupun că “Amsterdam” este un mod de a spune “barajul Amstel-ului”, ţinând cont de cele câteva similarităţi cu limba germană şi că din bruma de germană pe care o mai ştiu sufixul “-er” exprima deseori genitivul)

După cum spuneam într-un articol trecut, există trei canaluri pricipale şi concentrice, care segmentează circular centrul Amsterdamului (de fapt Central Station-ul din nord: Prinsengracht, Kaisergracht şi Herrengracht), plus unul mai mare la exterior (Singel), plus altele mai răzleţe şi desprinse de geometria oraşului şi, bineînţeles, Amstel-ul, care e ditamai apa, aproape cât Tamisa. La toate acestea se mai adaugă toate bălţile şi lacurile formate în nord di cauza insuliţelor artificiale, clădirilor construite pe apă şi a unor şantiere din care nu se ştie exact ce va ieşi. Bineînţeles ca lucrurile nu au arătat la fel de la bun început şi bineînţeles că a existat o parte din oraş construită înaintea barajelor. De fapt, locuitorilor li s-a părut că locul prin care curge Amstelul (de fapt albia lui majoră) e exact locul unde ar vrea ei să trăiască şi au început încet-încet să “conducă” râul prin alte direcţii spre mare, simultan cu construcţia de baraje pentru a câştiga teren atât din mare cât şi din albia râului. Treptat, din cursul original al Amstelului n-a mai râmas mare lucru şi locuitorii au hotărât să-l “bage la fund” complet şi să-şi construiască oraşul peste albia sa. Astfel că acum pe cursul original se află un bulevard foarte frumos, Rokin, şi totodată foarte săpat deoarece de-a lungul său se construieşte acum un segment dintr-o linie de metrou foarte importantă care va uni nordul cu sudul Amsterdamului (chiar şi pe sub apă, conform unor schiţe pe care le-am văzut). De asemenea, sapă şi ei metroul pe acolo pentru că solul e mult mai moale decât în rest. Ca fapt divers, se lucrează frumos, curat şi silenţios, dar parcă tot mai frumos, mai curat şi mai silenţios lucrau germanii la metroul de pe Unter der Linden din Berlin (şi nu numai).

În prezent, n-au mai rămas canalurile construite iniţial, au fost şi ele acoperite şi retrasate, dar se pot observa străduţele mai înalte cu 1-2 metri decât zona centrală, care erau de fapt barajele. Pentru acea vreme, probabil înainte de a creşte nivelul oceanului planetar, erau de ajuns.

Tot în piaţa centrală, cu monumentul şi Dam-ul, este şi Niewe Kerk, biserica nouă, care e atât de nouă încât datează de pe la 1400 şi, în mod logic, şi numele tot de atunci. Original biserică protestantă, dar după ce catolicii au devenit puternici şi complet intoleranti, mai exact după ce nu prea au mai rămas protestanţi în centrul Amsterdamului, biserica a fost vândută pe 1 gulden primăriei, care a făcut-o muzeu. Arată destul de ciudat, după cum se vede şi din poze, în principal din cauza turnului care este anormal de mic şi anemic. De fapt, proiectul a presupus o construcţie de aproximativ 80 de metri înălţime dar pentru că e situată la 20 de metri de primăria de la acea vreme, municipalitatea nu a fost de acord ca o biserică să fie mai înaltă decât primăria, aşa că s-au oprit din construcţie.

Străduţele de-a lungul canalurilor şi casele ce le mărginesc sunt şi ele un capitol interesant. Ţinând cont că Amsterdamul s-a dezvoltat într-o uriaşă măsură mulţumită comerţului, primii care şi-au făcut case “la canal” au fost comercianţii bogaţi care puteau astfel controla uşor şi traficul de mărfuri pentru că puteau transporta marfa de la uşa casei direct pe mare. Nu a durat mult şi accesul “la canal” a început să fie insuficient pentru cererea celor ce vroiau să îşi construiască acolo case, mai ales că şi non-negustorii fugeau de oraş şi de străzile sale împuţite. De aceea municipalitatea a impus “taxa pe lăţime”, direct proportională cu numărul de ferestre pe care le are faţada casei, dinspre canal. Media era pe la 3 ferestre, adica aproximativ 6 metri lăţime. Practic, pe nimeni nu prea interesa cât de mult ocupa casa în adâncime, iar din punctul de vedere al înălţimii, nu prea puteau construi mai mult de 3-4 etaje maxim. Cei mai săraci se mulţumeau cu două ferestre lăţime, unii chiar cu una, obţinând un fel de turnuleţ, cu căte o cameră de 2 metri lăţime pe fiecare etaj. Bineînţeles, bogătanii se întindeau pe 5,7, chiar 10 ferestre. Toate acestea au rămas azi exact aşa cum au fost construite.

Iniţial, toată lumea îşi făcea case din cărămidă sau lemn şi faţade de lemn, nu pentru că nu ar fi dorit să dureze, ci pentru că pur şi simplu nu există piatră în Olanda. Cine avea destui bani, aducea piatră din Germania sau Franţa sau marmură din Italia şi îşi construia casa, astfel materialele devenind şi un simbol al bunăstării familiilor. Felul în care se construiau casele a cauzat câteva probleme de-a lungul timpului: în primul rând, dacă nu există piatră înseamnă că… ei bine, nu există piatră nici pentru fundaţii şi la 15 metri sub pământ dai de nisip. Toate casele au fundaţii de lemn înfipte în nisip, o muncă care dacă nu era făcută cu cap ducea la înclinarea clădirii în timp. Deloc surprinzător, munca chiar nu era făcută cu cap din cauza muncitorilor leneşi şi şarlatani pentru care dacă nu aveai bani să angajezi un supraveghetor, făceau o muncă cel puţin de mântuială. În prezent, o mulţime de case sunt înclinate într-o parte sau alta, fără a reprezenta, totuşi, un pericol din cauza înghesuielii dintre case. Un caz special sunt casele aplecate spre stradă, fapt care nu se datorează construcţiei iniţiale ci unei legi date la 1550 prin care toate faţadele caselor trebuiau să fie din cărămidă sau piatră, deoarece incendiile erau foarte dese şi de multe ori se întindeau din faţadă în faţadă de-a lungul unei străzi întregi. Din moment ce fiecare încerca să “fure” cât mai mult din spaţiul străzii, aproape fiecare casă ieşea câte puţin spre exterior cu fiecare etaj, astfel că atunci când au fost nevoiţi să “tragă” o faţadă de cărămidă, n-au putut decât să o construiască oblic şi de multe ori complet inestetic.

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Photos, Places, Review, World

În “Social programme”-ul de la Hogheschool van Amsterdam, adică setul de evenimente organizate pentru noi pentru a scoate din hoteluri până şi pe cei cuminţi care nu vin rupţi de oboseală în fiecare seară acasă a fost inclus şi un tur al Amsterdamului, cu un ghid şi pot să spun că este unul dintre cele mai bune lucruri pentru care m-am trezit într-o dimineaţă înainte de a-mi “suna” ceasul biologic.

(Obs: articolul acesta va avea o tentă ceva mai informativă, adică este scris cu o anumită utilitate, nu doar din plăcerea de a-l scrie dar am să incerc să fac toate informaţiile uşor şi plăcut de citit, ca să nu las impresia că scriu doar pentru mine)

“Ca să mă scot”: Datele de mai jos le citez din memorie, într-o stare de oboseală cruntă, trântit in pat şi după 3 beri. Posibil să spun prostii pe alocuri, dar mici.

Turul s-a făcut pe jos şi trebuie să recunosc că a fost destul de obositor, poate şi din cauză că în ziua de dinainte am mers până când am simţit că nu mai pot. A durat aproximativ două ore şi jumătate, timp în care am fost prin zona centrală a Amsterdamului, dar nu prin locurile pe care oricum le vede toată lumea când ia oraşul la picior. Asta a fost din start o bilă albă pe care am dat-o ghidului, pentru faptul că ne-a dus să vedem lucrurile interesante şi frumoase pe care nu prea ai cum să dai ca turist care merge cu harta în mână spre tot ceea ce vede spectaculos în capătul unei străzi. Ne-am întâlnit în jurul orei 10 dimineaţa într-o mare piaţă centrală, adică “Dam”-ul, loc de întâlnire, de cumpărături scumpe (de la tricouri la suprapreţ până la magazine de diamante). Sunt multe lucruri interesante de văzut chiar şi în piaţa aceea, care reuneşte, în vastitatea ei, Dam-ul, adică palatul Amsterdamului, Nieuwe Kerk (Biserica nouă), Monumentul naţional care e doar o coloană ascuţită şi înaltă cu ceva scene gravate la bază (cam ca cel din piaţa Constituţiei, de la noi) şi despre care nu m-a dus capul să întreb vreun student olandez ce reprezintă (că doar revoluţii n-au avut…) şi muzeul de ceară Madame Toussaud, la care intarea costă nişte inumani 20 de euro… Ca tot românul în ţară străină, am ajuns mai devreme, să nu ne facem aşteptaţi, spre diferenţă de tot olandezul în ţara lui, care a întârziat jumătate de oră.

Ghidul era un bătrânel născut în Amsterdam, protestant în tinereţe (acum… nimic…), foarte vioi, fost profesor după spusele sale, foarte pasionat şi fericit de munca pe care o face care vorbea la perfecţie atât engleza cât şi franceza, spre deliciul francezilor din grup care aveau probleme cu unele cuvinte în engleză.

Printre primele lucruri pe care le-am aflat despre Amsterdam este şi faptul că nu se ştie exact când a luat naştere. Tot ce există sunt nişte documente care atestă nişte activităţi vechi în zona aceasta, cel mai important fiind unul care face referire la un castel din această zonă. Acum, logic gândind, dacă exista un castel înseamnă că era şi ceva ce merita apărat (remember Age of Empires?) şi cam aici se termină informaţiile. Oraşul e ceva mai vechi de anul 1200, dar nu se ştie cu cât şi nici ce se făcea aici (bine, un lucru e sigur că se făcea, dar asta nu poate fi numită economie).

Mai târziu, după o perioadă destul de lungă în care nu exista capitală şi în care toată lumea vroia ca oraşul lor să devină capitală, aceasta a ajuns să fie la Amsterdam, nu numai, dar şi din cauza poziţionării sale relativ centrale. Practic, niciun oraş din Olanda nu avea “what it takes” să fie capitală, dar a ajuns mulţumită bergmeister-ului de la acea vreme (un fel de primar, dar mai degrabă un guvernator). De fapt, acesta (care era un Napoleon… nu mai ştiu care) a construit Dam-ul, clădirea despre care vorbeam mai devreme, pe post de primărie, dar, şmecher fiind, a făcut-o enormă, extrem de impunătoare, dorind să impresioneze cu ea. Pe cine şi când? Pe cine trebuia, în momentul în care s-a ales capitala Olandei: atunci el a putut spune “dom’le ăsta-I palat, nu primărie” şi pentru că arăta destul de bine, mare şi impunător pentru a fi palat, asta a şi fost făcut. Cu ocazia aceasta, spre ruşinea mea, mi-am dat seama că uitasem că Olanda e regat, are o regină, pe Beatrix, iar monarhia (constituţională şi printre primele din Europa) funcţionează la fel ca şi în Anglia: parlamentul e cu gura mare iar regina pur şi simplu “este” şi vine câteva zile pe an să stea la Dam, de plăcere sau când trebuie să se întâlnească cu câteva oficialităţi si vrea să schimbe decorul. Nu ştiu unde stă în restul timpului. Am văzut-o pe nişte ecrane.

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, People, Photos, Places, Review

Cu toată distracţia şi plimbarea, trebuie să ţin cont că statul ăsta “european” îmi dă nişte euroi ca să mă şi culturalizez, nu doar la “fetiţe” şi nici legat de cultura canabis-ului (care se creşte pe multe bărci).

După cum am mai spus, HvA, adică Hogheschool van Amsterdam (se pronunţa aproximativ “hohşul von amstîdam” cu “h” ca şi cum ai încerca să pronunţi “ch”) este un fel de “şcoală înaltă”, de fapt asta înseamnă şi numele. De la studenţii olandezi de aici am aflat că o astfel de “high school” este, de fapt, un fel de locţiitor de facultate, dar care nu se ridică la nivelul de recunoaştere al Universităţii, de exemplu. E ceva mai mult decât ce s-ar numi la noi o şcoală postliceală. Practic, este un fel de facultate mai uşoară, pentru cine n-are de gând să devină doctor sau profesor, dar poţi deveni inginer aici. Din păcate, la noi facultate uşoară înseamnă facultate proastă, unde nu mai ajung banii şi la studenţi.

HvA nu e specializată pe ceva anume, dar clădirea în care activăm noi, care e şi principala, cea mai mare, este oarecum axată pe tehnică. Au şi un moto foarte drăguţ: “Hogheschool van Amsterdam, The How of Wow” pus pe tot felul de postere extrem de spectaculoase, cu avioane, submarine, calculatoare, şamd. Prin restul oraşului, însă, am găsit încă trei clădiri ale HvA care păreau să fie specializate pe câte ceva dar din păcate nu am avut pe cine să întreb şi nu am înţeles ce scria pe ele. În orice caz, pare să fie un concurent foarte serios pentru Universitate, din care nu am găsit decât o clădire mică. Nu, nu am găsit Vrije Universiteet (parcă aşa se scria) a lui Tanenbaum, dar am găsit un magazin “Vrije”, deci ar trebui măcar să văd ce înseamnă.

Clădirea noastră este una imensă iar din interior chiar nu pare. Practic, mă uitam pe geam la un moment dat şi am văzut că etajul 7 la care eram era la nivelul etajelor 20-21 ale unei clădiri de birouri alăturate, asta ţinând cont de faptul că are 14 sau 15 etaje (inegale, ce-I drept) în total. Acesta este şi motivul pentru care n-am reuşit să prin toată clădirea într-o poză vreodată. Înăuntru totul se accesează cu lifturi mari, spaţioase şi foarte rapide şi până azi, când mergem cu un finlandez spre o sală, nici nu ştiam unde se află scările. El ştia, se pare ca le folosea mai des decât mine, puturosul. Pe scurt, înăuntru arată pur şi simplu extraordinar, pot să spun că chiar mai bine decât ce se vede în filmele americane. Un design plin de imaginaţie, foarte multă culoare, curăţenie impecabilă (chiar şi la toalete si chiar şi după o zi întreagă de şcoală), informaţii peste tot, calculatoare, automate pentru tot felul de servicii peste tot, o multime de obiecte puse doar pentru înfrumuseţare, ziare şi reviste gratis la tot pasul, cafenele (plus cantina care arată mai bine decât multe restaurante de la noi), Internet şi prize în absolut orice colţ, foarte multă lumină şi sticlă…. Ce mai, aş putea continua la nesfârşit. Mie încă nu îmi vine să cred că în fiecare dimineaţă, când sunt adormit, în tramvai, brusc mă trezesc când mă gândesc cu plăcere la cât de frumos e locul în care mă duc, mai ales că el înseamnă totuşi şcoală şi mersul la şcoală nu e un motiv implicit de bucurie. Ţinând cont de locul în care vin (în care sper din tot sufletul să nu ajungă vreodată un student olandez) şi de şcolile prin care am fost, a merge aici la şcoală e echivalent cu a te simţi ca în filme, mai ales că avem acces la tot ceea ce au şi ei, folosim resursele lor, mâncăm în aceleaşi locuri şi aceeaşi mâncare ca şi ei, le folosim laboratoarele, ne autentificăm în reţeaua facultăţii ca şi ei, şamd.

Ar fi multe de povestit şi nu aş face decât să enumăr o mulţime de detalii minore care nu ar avea acelaşi efect asupra unui cititor ca şi asupra mea şi probabil al rezulta în plictiseală, dacă nu chiar frustrare. Oricum eu, aici, am parte de destulă frustrare, alimentată nu numai de felul în care arată şi funcţionază facultatea în sine, dar practic la fiecare discuţie cu studenţii de aici. Ca un mic ultim detaliu relevant: taxa de şcolarizare aici este de 1500 de euro anual. Le-am zis că asta e ieftin chiar şi pentru noi, gândindu-mă la ce bătaie de joc de facultate şi de învăţământ primeşti pentru 1000 de euro la Politehnică.

Colacul peste pupăza zilei: MSDNAA-ul lor le dă şi Office.S

Romanian posts Amsterdam, I love, Netherlands, Personal, Places, Review, World

Chiar dacă nu eram (făţiş) disperaţi după… din prima seară am plecat în căutarea cartierului “promis”. Nu de alta, dar, vorba aia, “nu se ştie când mai ajungem pe aici”. (Răspuns: mâine, poimâine, răspoimaine, inducţie…).

Red Light District e o zonă cam la fel de centrală cum e şi gara şi e situat şi extrem de aproape de ea. Diferenţa este că Red Light District-ul nu e o zonă centrală în sine, ci se află în centrul unei zone centrale, ceea ce îl face destul de izolat de trafic şi alte lucruri ce te-ar putea distrage. Străduţele sunt mici, prea mici pentru maşini, astfel că nu vezi decât biciclete prin zona aceea.

Prima oară când am ajuns era trecut de miezul nopţii, într-o duminică ce tocmai se termina. În condiţiile în care la acea oră în zona noastră era chiar linişte şi pace (mai ales zona cu magazine scumpe şi închise), prin rest era ceva-ceva agitaţie mai mult pe la localurile cu mâncare, acolo era de-a dreptul aglomeraţie. Bineînţeles, majoritatea doar gură-cască, precum noi, dar şi destui veniţi acolo cu… gânduri mari, alături de câţiva clienţi extrem de fideli care intrau de parcă era supermarket înăuntru.

Din păcate nu se pot face poze aşa că va trebui să fiu cât mai descriptiv cu putinţă. Acum, sincer să spun, faptul că nu se pot face poze este doar lucru despre care se spune în ghiduri şi uneori mai vezi câte un mic semn pe vitrine, dar nu pe toate. Totuşi, nu am văzut absolut pe nimeni făcând poze şi am zis totuşi să nu risc.

Bun. Deci e o stradă în lungul unui canal, de fapt cred că e “fundătura” unui canal pe care nu prea sunt bărcuţe dar sunt o mulţime de raţe. Nu e deloc balustradă, ca de obicei, iar clădirile sunt cele clasice vechi pe care le găseşti peste tot în Amsterdam. Din strada “principală” se mai ramifică vreo 5-6 străduţe mai mici care mai continuă câte 30 de metri spre exterior. Vitrinele, care sunt totodată şi uşi, sunt atât la nivelul străzii cât şi la etaje iar la cele de la stradă se poate intra direct. De fapt, dacă stai şi te uiţi mai mult de 2 secunde, ţi se şi deschide uşa şi eşti invitat înăuntru, ca dacă nu erai convins până atunci, să te convingă proximitatea, iminenţa şi… parfumul. I se spune Red Light tocmai pentru că toate vitrinele au o lumină roşie afară şi una violet înăuntru. Sunt şi nişte felinare mici atârnate deasupra, dar pe care cu greu le mai observă cineva de când cu lumina neoanelor. Oricum, te obişnuieşti să recunoşti foarte repede acea lumină, ca să ştii când te uiţi în dreptul unei străduţe dacă merită sau nu să mergi în direcţia aceea…

Găseşti cam orice pe acolo, mai puţin bărbaţi. De fapt era şi o “chestie” jumate femeie, jumate bărbat dar mă gândesc că asta e deja alt segment de piaţă. Personal, chiar nu mi s-au părut atât de arătoase precum mă aşteptam. Adică, ţinând cont că se vine aici din toate colţurile lumii, chiar mă aşteptam să fie toate… vorba aia… made in Photoshop. Nu e aşa şi, deşi o bună parte din ele arată bine, cele mai multe par obosite, plictisite, cu o fizionomie neplăcută. Altele sunt foarte active, săritoare, dansează in vitrină, bat în geam, ţipă la tine, fac ce fac ca să arate că “ştiu meserie”. Sunt în jur de 70-80, cred, iar gradul de ocupare este constant cam de 15% (perdeaua trasă). Fiecare are cămăruţa ei, care dă direct la stradă, cu lucruşoarele ei, o baie mică şi o cămăruţă în spate care uneori nu e nici măcar separată prin pereţi de vitrină. Probabil că fiecare are şi un negru mare şi fioros pentru cazul în care ar vrea cineva să ia marfa acasă sau să facă poze. Fiecare pune muzica pe care o vrea, unele au şi laptopuri sau DVD playere înăuntru.

Preţurile sunt de 150 sau 200 de euro, nu întrebaţi ce e inclus şi ce nu. Probabil că sunt şi mai mici şi mai mari (cele de la etaj?) şi probabil că se oferă destul de multă flexibilitate clientului. În orice caz, niciuna nu are afişate preţurile, trebuie să deschizi uşa şi să vorbeşti cu ea. Interesant e că majoritatea au numere de telefon pentru rezervări, care sunt afişate.

În rest, pe străzile acelea găseşti tot ce îţi poţi imagina. Cofeeshop-urile deja nu mai surprind pe nimeni şi mirosurile de marijuana venite dinăuntru aproape că dau aroma zonei. Cinema-uri porno, un muzeu erotic (care costa 5€, am zis că probabil e nasol dacă e ceva ce costă atât de puţin în zona aia), magazine de filme porno, sex-shopuri pentru toate “sculele” imaginabile şi cu toate jucăriile posibile, un magazin de prezervative, sau mai bine zis un atelier de prezervative (complet “stilat”, care făcea şi la comandă), magazine de păpuşi şi tot felul de bibelouri, un magazin de filme DOAR pentru gay (poţi să studiezi clientela din uşă) până şi un local în care puteai să te uiţi cu 2 €, în propria cabină. La ce să te uiţi… na…. Oricum, probabil că în puţine locuri din lume găseşti o asemenea “expunere” a tot ceea ce în mod normal e interzis, ascuns, pedepsit. Deja e un asemenea libertinaj încât nicăieri nu mai vezi limitări de vârstă, probabil pentru că un semn de interzis sub 18 ani nu mai incită nici măcar pe cei sub 18 ani… Adevărul e că ai parte acolo de o atmosferă unică, pe care sunt slabe şanse să o revezi undeva în altă parte, cel puţin nu la un astfel de nivel de eleganţa. Da, cu toate cele de mai sus, locul are totuşi o eleganţă aparte, un efect de atmosferă care îţi dă mai mult decât simpla senzaţie de a te uita la… ceea ce poţi vedea oriunde, practic. E ceva mai mult.

Mi-a fost milă de nişte fete de pe o străduţă lăturalnică pe care o ratasem iniţial şi apoi m-am dus să văd ce e şi acolo. 5 fete la care nu ajungea nimeni pentru că nu trecea nimeni pe străduţa aceea. Au sărit toate la geam când am trecut prin faţa lor. Le-am zâmbit dar m-am gândit că şi asta e o formă mai ciudată de sclavie, pe care o faci voit şi nevoit. E trist totuşi pentru că sigur toate au visat altceva în copilărie. Şi mai e trist şi pentru că nu mai au unde să ajungă de aici, e deja vărful piramidei… lor.

Am plecat de acolo fără bancnote de 50€ în minus.

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Places, Review, World

Oraşul arată foarte frumos noaptea, e frumos, chiar artistic luminat. În ghiduri se spune că este perfect sigur să te plimbi pe afară la orice oră din zi şi din noapte, ceea ce până la ora 3 dimineaţa, cel puţin, a fost verificat. Singurii care ar mai putea să strice peisajul sunt câţiva drogati peste măsură care te roagă să le dai bani pentru asta sau sunt atât de ameţiţi încât ajung lângă tine şi nu fac nimic, probabil uitând deja ce vroiau. Sunt blânzi, oricum şi, din păcate, majoritatea negri. Astăzi am văzut pentru prima oară o cerşetoare pe lângă facultate; bineînţeles, ţigancă. A nu se vorbi româneşte în perimetrul ţiganilor.

Arhitectura clădirilor este destul de complexă prin diversitate şi greu de comparat. Astăzi mi-am dat seama că oraşul seamănă cel mai mult cu Luxemburg, cel puţin raportat la termenii de comparaţie pe care îi cunosc eu. Clădirile sunt bineînţeles, în primul rând, sclipitor de curate, dar într-o tentă închisă la culoare şi par să nu respecte o linie comună. În majoritatea clădirilor, indiferent de scopul lor (mai putin cele de afaceri) se şi locuieşte, indiferent de zona în care sunt localizate. Chiar şi la etajele superioare din Red Light District sunt locatari. Totuşi, lucrul pe care îl observi imediat este că nu te loveşti de maşini parcate la tot pasul, de fapt sunt chiar puţine maşini parcate pe stradă. Există câteva parcări supraetajate, dar probabil că cele mai multe sunt în curţile interioare ale clădirilor dintre canale. Există, bineînţeles, şi o mulţime de clădiri moderne (un cartier întreg fiind şi complexul din jurul universităţii noastre) şi se construieşte în continuare în foarte multe locuri. Oraşul are doar 750.000 de locuitori, şi practic nu se simt zonele de aglomerare urbană. Blocuri în formă “clasică” (nu vă gândiţi totuşi la ale noastre… nici chiar atât de jos) sunt extrem de puţine, la periferie şi de partea cealaltă a Central Station, peste apă, unde se poate ajunge cu un feribot gratis. În comparaţie cu restul oraşului, acele blocuri arată efectiv oribil şi probabil că şi-au dat seama şi ei de asta şi le-au pitit pe la margini.

Din punctul de vedere al curăţeniei, Amsterdam nu primeşte un premiu de excelenţă, deşi locuitorii sunt destul de civilizaţi şi ordonaţi. Există un grad constant de mizerie, uniform distribuită prin tot oraşul, cam ca în Paris. Nu e deranjant, totuşi, mai ales ţinând cont din ce capitală tristă venim noi. Remarcabil este faptul că nu am văzut nici măcar un câine sau o pisică fără stăpân în tot oraşul. Cred şi eu că pentru străinii care vin de la astfel de condiţii în România, trebuie atenţionări să nu mângâie câinii româneşti.

Oamenii sunt… vest-europeni tipici. Figuri relaxate şi blonde, te ajută când când vrei să găseşti ceva, nu mormăie dacă nu ştii să foloseşti un automat sau un bilet, pe străzi nu se claxonează, vânzătorii au răbdare să glumească cu tine şi, în general, lumea e veselă şi binedispusă. Îmi place să văd oamenii atât la ora la care plecăm spre facultate (8 şi ceva dimineaţa) cât şi când ne întoarcem (după 5 după-amiază); n-ai putea zice că se duc în silă la muncă şi nici că vin surmenaţi şi nervoşi. Ca de obicei când remarc aşa ceva într-o ţară, nu generalizez spunând “ce mişto ar fi să lucrezi în ţara X”; ceea ce se vede este un efect al multor factori, mulţi dintre ei compensându-se pozitiv, nu alimentând precum covrigii în coadă. Nu înseamnă că totul e perfect ci înseamnă că o bună parte vizibilă a locuitorilor nu au griji precum ziua de mâine, sunt scutiţi de munca fizică, trăiesc într-un mediu care nu te deprimă ci, dimpotrivă, îţi oferă siguranţă şi printre oameni relaxaţi care au de gând să trăiască mult. Şi toate acestea într-o ţară în care viaţa e scumpă şi pentru ei.

Cam astea ar fi impresiile despre Amsterdam, la nivelul în care nu îmi permit să intru în detaliu. În fond, asta cred că şi contează cel mai mult: impresia şi sentimentul pe care ţi-l lasă un loc, nu cutare monument, muzeul X sau cartierul Y. Ar mai fi foarte multe lucruri de spus, dar de la un punct încolo lucrurile nu mai au valoare dacă nu sunt văzute şi simţite. Sunt mulţi factori care contribuie la plăcerea de a vieţui într-un loc şi oricum nu poate fi niciodată totul perfect ci doar lucruri mici, echilibrate cu gust, amuzament şi relaxare. Amsterdam e un oraş care merită vizitat din toate punctele de vedere, aşa că faceţi rost de cazare! J

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Places, Review, World

Intersecţiile din zona canalelor au un design pe cât de interesant pe atât de confuz. Marcaje există rar, semne de circulaţie la fel, iar în lipsa unui trafic lejer ar fi un adevărat coşmar o intersecţie în care ajung 4 sensuri de maşini, 4 sensuri de tramvaie şi 8 sensuri de biciclişti/motociclişti. Combinat cu faptul că una dintre străzi e în pantă pentru că vine şi se duce pe un pod, traversarea e pur si simplu un deliciu.

Un lucru interesant este faptul că pe canaluri există, pe lângă bărcuţe personale sau pentru plimbare, hidrobiciclete şi raţe, nişte construcţii care odinioară au văzut zile mai bune ca bărci de pescuit, probabil, acum fiind efectiv casele unor familii. Multe dintre ele sunt recunoscute ca fiind legale de către stat, astfel că oamenii care trăiesc în bărci au apă curentă, căldură şi curent electric. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cei care vieţuiesc fără autorizaţie în aşa ceva. Primăria nu îi evacuează; consideră că faptul că trăiesc deja fără cele de mai sunt este o pedeapsă destul de cruntă.

Mai există şi metrou, care are vreo 3 sau 4 linii, dar mult mai multe staţii decât avem noi în Bucureşti. Ca şi în Germania, metroul şi trenurile folosesc liniile în comun în oraş şi la periferii. Biletele pentru autobuze, tramvaie şi metrou sunt la comun. Între timp le-am descrifrat înţelesul: se cumpără un “strip” de 15, 24, sau 45 de bilete, care sunt doar nişte petice de hârtie ca nişte abţibilduri. Fiecare călătorie valorează un astfel de bilet şi se mai adaugă câte unul pentru fiecare zonă în care circuli. Da, m-am exprimat corect şi aţi dedus corect: asta înseamnă că nu există călătorie de mai puţin de 2 bilete. O fâşie de 45 costă 20€ deci undeva la mai puţin de un Euro o călătorie; în sfârşit ceva mai ieftin ca în Anglia. Partea bună este că, pentru “o dusă şi o venită”, sau pentru schimbarea mai multor linii nu se plăteşţe în plus, un bilet fiind valabil o oră, indiferent de mijloacele de transport.

Că tot veni vorba de preţuri, veşti bune nu prea există. Majoritatea preţurilor sunt foarte mari, chiar mai mari decât în Anglia, dar cu puţin creier şi investigaţii reuşeşti să te descurci în zona decenţei. Spre exemplu, nu se dă bacşiş niciodată pentru că e prin lege inclus în toate preţurile; nu are rost să cumperi apă pentru că Amsterdam a primit premii internaţionale pentru calitatea apei de băut de la robinet (complet fără clor), în plus, apa costă cam 3€ / 1.5L, de două ori mai scumpă decât Coca-Cola. De asemenea, mai trebuie ştiut că orice produs, chiar şi în cadrul aceluiaşi magazin, este mai ieftin la un automat decât la o tejghea, chiar dacă este vorba de bilete. Ca să simplifice preţurile de genul .99, în Amsterdam nu există monezi de 1 şi 2 cenţi, toate preţurile fiind multiple de 5 cenţi. Tot la capitolul economii, există enorm de multe ziare gratuite pe care le poţi găsi în staţiile de… orice. Sunt atât de multe şi de diverse încât nu se termină nici până la sfârşitul zilei.

Pe partea localurilor, cu greu se poate spune că există localuri tipic olandeze, dar există lucuri pe care le poţi servi în ele doar aici, dar care se limitează la băuturi (se spune că sunt mai multe cafenele decât în Roma) pentru că la capitolul mâncare toţi olandezii pe care i-am auzit vorbind de mâncarea tradiţională au făcut-o într-o manieră de genul “you go ahead and try that… I’m not going to!“. Bineînţeles, deliciul turiştilor sunt cofeeshop-urile, localuri în care se serveşte cafea şi, bineînţeles, fumuri ilegale în alte locuri, pe care le poţi inspira pe străzi zi de zi, din loc în loc. În mod ciudat, este ilegal ca aceste localuri să servească băuturi alcoolice, tocmai pentru că uneori ies oamenii de acolo mai rău decât din crâşmele noastre. În rest, mai ales în zona Red Light District-ului, există o mulţime de localuri care imită pub-urile englezeşti (unele pentru atmosferă, altele din motive de homosexualitate). Poţi să mănânci mâncare de orice naţionalitate, de multe ori la preţuri decente sau, din lipsă de imaginaţie poţi recurge la Burger King, Subway sau McDonald’s şi, de ce nu, la sandwich-urile triunghiulare şi delicioase, tot tipic englezeşti, care costă cât la benzinăria de lângă Politehnică. Pardon, la noi costă ca aici.

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Photos, Places, Review, World

E greu să spui pe scurt cum arată Amsterdam sau să-I dai o notă tipică pentru el. Cu toate astea, e diferit, chiar foarte diferit de alte oraşe europene printr-o multitudine de detalii şi poate şi prin atmosferă. Evident că n-am putut sta în prima zi în interior, cu toată oboseala drumului şi cu toata răceala mea, aşa că am luat-o la picior, cu hărţile şi ploaia după noi.

Oraşul nu e mare, de fapt chiar neaşteptat de mic, ceea ce înseamnă că nu e nevoie să umbli cu un cearceaf de hartă după tine. Designul tinde să fie simplist, în aparenţă, şi faptul că străzile au denumiri la toate intersecţiile uşurează foarte mult orientarea (am să scriu mai târziu de ce nu mai am GPS). Ceea ce îngreunează orientarea sunt denumirile străzilor, greu de citit şi greu de găsit pe hartă; de asemenea e greu să ceri direcţii pe stradă pentru că oricum ai pronunţa denumirea unde vrei să ajungi, pentru un olandez tot sună ca şi cum l-ai întreba în română. Partea centrală şi semi-centrală, adică toată partea relativ veche a oraşului, se întinde pe un diametru de cel mult 2 km, mărginită de canalul Singel, aceasta fiind şi partea cea mai înghesuită. Aici sunt 3 canaluri concentrice ce înconjoară zona veche a oraşului, Herengracht, Keizersgracht şi Prinsengracht (aşezate şi în ordine alfabetică). În rest, oraşul îşi păstrează stilul, dar străzile şi clădirile formează un relief mult mai rarefiat şi spaţios.

Canalele şi podurile sunt şi ele un capitol special în imaginea Amsterdamului. Impresia pe care mi-a creat-o solul din momentul în care am coborât sub nori (la câteva sute de metri doar), este una de “ţara-baltă”, cu enorm de multă apă şi canale, încât ţi se pare că au cărat pământ ca să aibă pe unde merge prin atâta apă. Zona “înghesuită” a Amsterdamului este totodată cea în care poţi înota cel mai mult în apă stătută, “de canal” (la propriu, aici chiar nu vrei să bei apă “de canal”). Străzile aproape că sunt trasate după canaluri, clădirile sunt extrem de aproape de mal, uneori atât de aproape încât nu pot încăpea decât bicicletele pe lângă ele. Complet nerecomandate după joint-uri, mai ales că în marea majoritate a canalelor nu există balustrade care să împiedice fenomenul de pleosc. A propos de asta, am aflat de la un ghid care ne-a plimbat cu bărcuţa că în medie cade cam o maşină pe săptămână într-un canal, iar apa are cam 3 metri. Bicicletele care cad oricum sunt prea multe şi ieftine, iar oamenii beţi sau drogaţi oricum nu mai pot să numere. Spre deosebire de Veneţia, totuşi, apa nu miroase deloc urât, probabil şi din cauza faptului că printre cele mai mari amenzi pe care le poţi primi pe stradă e şi cea pentru făcut pipi pe ea.

Un lucru bun, cu care te obişnuieşti atât de repede încât uiţi imediat de el este aerul extrem de curat şi răcoros, ca un aer de munte, pe care îl poţi simti absolut oriunde în oraş, chiar şi pe străzile aglomerate. Şi maşinile sunt puţine, sau destul de puţine încât să nu fi văzut vreodată un ambuteiaj. Chestiile de care te loveşti (sau te lovesc) într-adevăr sunt bicicletele, enorm de multe, cu parcări în jurul zonelor importante (cum ar fi Central Station sau Hogeschool van Amsterdam) de sute de metri pătraţi şi peste o mie de biciclete. Sunt foarte ieftine, închirierea lor e foarte ieftină, se pierd, se fură, nimeni nu plânge după ele. De fapt sunt atât de ieftine încât se vând fără frâne de mână şi se fură atât de des încât în primele 10 replici în olandeză dintr-un ghid am găsit cum se zice la “mi s-a furat bicicleta“. Ca în majoritatea ţărilor simţit civilizate, există piste pentru biciclişti, dar… o diferenţă “fină” este că, spre deosebire de Germania, de exemplu, pista este un segment din stradă şi nu din trotuar. De ce? Pentru ca biciciliştii circulă foarte agresiv, în viteză, şi tot pe acolo circulă şi motocicliştii. Dificultăţi apar şi la traversare, unde traversarea benzii de biciclete poate fi mai dificilă decât traversarea străzii, chiar şi pe verde, pentru că biciciliştii se considera pietoni şi nu ţin cont de semaforul maşinilor. De asemenea, pe trotuarele largi, în parcuri şi în zonele pietonale dintre clădiri pista ia formele cele mai largi, întocmai pentru a permite viteze mari, fără viraje bruşte, ceea ce le face să treacă exact pe acolo pe unde ai vrea să mergi şi tu: pe mijlocul trotuarului şi în niciun caz pe marginea lui.

[...va urma]

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Photos, Places, Review, World

Schiphol (cu “p”, nu cu “t”, pronunţat fie în engleză, fie imposibil de pronunţat în olandeză) e aeroportul Amsterdamului, unul din multele (aproximativ 7, parcă) aeroporturi internaţionale din Olanda şi e unul dintre cele mai mari din Europa. Are un design foarte interesant dar spre deosebire de Heathrow, de asemenea mare, e constituit din spaţii foarte largi, a te plimba prin el cu maşinuţele sau benzile de deplasare ajungând să fie o plăcere, cu condiţia să nu alergi spre alt terminal / alt avion contra timp. Schiphol este, de fapt, numele unei localităţi aflate în afara Amsterdamului, spre oraş putându-se ajunge cu trenul luat direct de sub aeroport. Un mare a propos aici legat de faptul că noi încă nu avem un mijloc de transport direct între Otopeni şi Gara de Nord.

Până în oraş se fac aproximativ 25 de minute (un bilet de vreo 6€), timp în care se traversează în viteză o zonă industrial/comercială în continuă exindere şi construcţie, plină de construcţii noi şi foarte elegante. Trenurile seamănă foarte mult cu cele din Germania: îţi iei bilet de la automat, fără loc, nu sunt deloc spectaculoase, vin foarte des dar la fix, stau puţin, merg repede (şine foarte bune), nu te controlează nimeni. Noi oricum n-am ştiut ce să facem cu biletele şi unde să le compostăm.

Amsterdam are două gări, una la care nu coboară nimeni şi următoarea, la care coboară toţi: Central Station, unul dintre puţinele locuri din oraş cu denumire inteligibilă, uneori scrisă “Centraal Station” nu ştiu dacă mai corect sau dintr-un reflex denaturat de a dubla vocala aceea la majoritatea denumirilor, o clădire foarte mare, ce funcţionează atât ca gară cât şi ca port (pe părţi diferite..). E legată de oraş prin poduri de acces pentru maşini şi pietoni, precum şi poduri suspendate pentru liniile de tren, pentru că e construită pe o pe o insulă… construită şi ea, artificială. Asta e, daca n-au mai avut loc pentru ea. Datează din 1989, deci nu e destul de destul de nouă ca să impresioneze prin sticlă şi materiale extraordinare, ca gara din Berlin, dar nici destul de veche, ca gara din Paris.

Tot de la Central Station se iau şi tramvaiele, principalul mijloc de transport prin oraş. Există şi autobuze, dar mult mai rare. Tramvaiele sunt foarte rapide (un adevărat pericol pe stradă), traseele simple (de fapt geometria oraşului e foarte simplă, lucru care sare în ochi chiar şi din Google Maps) şi acoperă mai toate punctele de interes. O “călătorie” costă cam 50 de cenţi, dar poate fi nevoie de două în funcţie de tipul călătoriei. Încă nu ştiu exact cum funcţionează, probabil are legătură cu traversarea zonelor/ring-urilor, dar nu am reţinut încă o hartă de genul ăsta. Plimbarea de la Central Station până la locul cazării a durat vreo 30 de minute, timp în care ni s-a făcut un foarte binevenit tur al oraşului.

Am fost cazaţi la StayOkay (pe care l-am poreclit StayGay) Vondelpark, un hostel într-un parc. Ghiciţi cum se numeşte parcul. Nu, n-aţi pronunţat corect. N-aveţi cum. Oricum nu am fi avut de ce să ne plângem de zgomotul oraşului, pentru că nu prea există. Camerele sunt de 4 persoane, cu baia la fel de mare ca şi spaţiul de dormit; Internetul se plăteşte, lăcăţelele de la dulapuri se plătesc, cutiile de valori se plătesc, The Amsterdam Times (ziar în engleză) nu se plăteşte, micul dejun… l-am plătit deja. N-ai voie să mănânci în cameră, n-ai voie să bei alcool în hostel şi nici în parc (şi bănuiesc că nici pe stradă), n-ai voie sa fumezi niciun fel de plantă în interiorul lui. Dacă fumezi se declanşează detectorul de fum, dacă încerci să demontezi sau să scoţi detectorul de fum, se declanşează de asemenea (detectorul de român…).

Cam aşa a arătat drumul din prima zi. Pentru o imagine mai plastică, vor urma pozele şi poate şi câteva filmuleţe pe youtube.

Acum văd că avem un tablou vertical dar agăţat orizontal.

Gata, ajunge pentru azi, avem cu toţii şi alte lucruri de făcut.

PS: am fost rău, de fapt mâncarea KLM-ului a fost bună, dar stewardesele chiar urâte.

[…va urma]

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Photos, Places, Review, World

Scriu acum tocmai pentru că, spre deosebire de ceea ce spuneam mai devreme, pe lângă timpul pe care ţi-l faci mai apare şi timpul care ţi se dă. Rar, aşteptat, plin de promisiuni si oportunităţi, pierdut în cea mai mare parte şi deloc regretat, dar timp. Timpul de acum este unul grozav (e soare ) pentru ca e departe de multe lucruri pe care le detest dar şi pe care le iubesc, e altfel. Am aşteptat ziua de duminică (cea care tocmai a trecut) pentru că a însemnat o frumoasă şi mult-aşteptată scăpare. De fapt a însemnat multe chinuri premergătoare pe care nu le amintesc şi de care oricum nu mai are rost să mă plâng acum. De fapt a însemnat începutul primei vacanţe active de anul acesta, una în care să îmi mai şi placă ceea ce fac.

IP înseamnă, pentru noi, acum, Intensive Programme (la “disambiguisation“, cum ar zice Wikipedia) şi se referă la o serie de cursuri de securitate IT ţinute de diverşi profesori din Europa veniţi de la universităţi tehnice. De la noi, adica din Politehnică, au venit atât profesori cât şi studenţi (one Andrei included, packed by KLM). Fondurile vin de la European Commission (cine sunt ăştia?) iar temele cursurilor sunt destul de vagi, consecinţă a faptului că sunt tratate complet liber de fiecare profesor aşa cum doreşte. Toate astea se întâmplă timp de două săptămâni aici, în Amsterdam, la HvA, adică Hogeschool van Amsterdam. Puteţi să pronunţaţi primul cuvânt crezând, poate, că puteţi. În realitate, felul în care se citeşte nu am reuşit nici eu să-l “pătrund” până acum. E groaznic să imiţi sunetele pe care le scot olandezii când… vorbesc. Dar despre asta altă dată. Acum revenim la jurnalul de călătorie.

Ca fapt divers, în Otopeni, în sala de aşteptare pentru îmbarcare rula pe ecrane o reclamă la România (oricum, acolo, cel puţin, rula pentru cei care plecau…) care se termina cu sloganul “Romania. Don’t waste time anywhere else”. La noi se freacă menta ca nicăieri altundeva. Hai să ne convingem.

Am avut bilete cumpărate prin Paralela 45 şi ţin să le fac reclamă în acest fel tocmai pentru felul în care au tratat nişte situaţii extrem de delicate ce au apărut inainte de plecare. Îi recomand şi altora tocmai pentru că am fost printre cei care s-au ocupat de obţinerea biletelor pentru tot grupul de români şi pentru că ştiu că au fost prompţi şi s-au descurcat în situaţii de excepţie. Un bilet direct, prin KLM, de la Bucureşti la Amsterdam, luat cu o lună înainte, a costat 350€. Am reuşit să ajungem la timp nimerind ca prin minune în ziua de după repetiţiile pentru summit-ul NATO iar zborul de 2 ore şi a fost plăcut. Atât de plăcut încât la aterizare câţiva au aplaudat piloţii, ceea ce mi-a amintit de zilele copilăriei şi ale excursiilor “cu clasa” în care se cânta “mulţumim lu’ nea’ şofer / că ne-a dus şi ne-a întors / şi nu ne-a lăsat pe jos“. Mâncarea KLM-ului nu a fost excesiv de îndestulătoare şi nici nu s-au sinchisit să întrebe dacă mai doreşti o chiflă sau un suc în plus pe lângă mâncarea de paste picante cu blat de ceapă şi reci, biscuitele oribil şi untul cu care n-aveai ce face (decât să-l mănânci aşa, căci, vorba unui intelectual, “nu se ştie când e următoarea masă“). Probabil că mâncarea inclusă lasă de dorit din moment ce KLM e oricum singurul care operează zboruri pe Bucureşti – Amsterdam (de fapt mai e un low-cost dubios cu o grămadă de restricţii). Bine că eram răcit şi n-am simţit în ce hal puţea apoi avionul a ceapă. După aterizare, am mai mers 15 minute prin câmp şi mirişte creatoare de deja-vu-uri izbitoare, am traversat doua poduri (cu avionul), am ocolit 7 bălţi, am cotit pe drumurile dintre canale fără rost (irigaţii pe aeroport?) şi am ajuns la terminal.

[...va urma]

Romanian posts Amsterdam, Netherlands, Personal, Photos, Places, Review, World