Scurta mea istorie a calculatoarelor (partea 2)
În anii următori am mai avut ocazia să mă mai plimb pe la tata la serviciu și, evident, să mă mai joc câte un Hocus Pocus, ceva cu o vulpe care sărea pe acoperișuri și, dragostea mea, Lotus. De obicei “ocupam” calculatoare diferite, probabil în funcție de ce birouri erau libere dar mi se părea foarte ciudat că mai toate calculatoarele din institut aveau exact aceleași jocuri. Sau, mai bine zis, cum apărea un joc imediat se distribuia pe toate calculatoarele deci probabil că nu eram singurul care stresa săgețile și tasta Ctrl.
Destul de devreme, prin școala primară, am primit acasă un Commodore 64, adus din Norvegia (povestea asta ar trebui să o spuna altcineva). Commodore-ul nu avea hard disk, dar avea un sertar cu vreo 100 de dischete mari și o unitate floppy mare și ea cât sertarul cu dischete. Fără să exagerez, cred că acela a fost calculatorul pe care l-am chinuit cel mai mult dintre toate câte am avut. Era în primul rând al meu și era… un fel de… PC. Se lega la televizor, care era resursă comună între mine și părinți iar în încercarea de a evita conflictele am devenit un copil rău care nu se mai culca la amiază după ce venea de la școală pentru că stătea și butona calculatorul până când se întorceau părinții de la serviciu. Pe dischetele acelea erau vrute și nevrute. În primul rând jocuri, apoi editoare de text al căror sens începeam să îl înțeleg, putând să creez fișiere text și să le salvez pe dischete, ceva limbaje de programare pe care nu aveam de unde să le învăț, deși știam că așa se “fac programele” și puține programe utilitare. Era chiar și un joc porno pe acolo…
Mi-a luat ceva timp să mă obișnuiesc cu interfața sa text, care era destul de non-user-friendly, cel puțin pentru cineva care de-abia trecea în clasa a treia. În cele din urmă am reușit să descoperim toate comenzile strict necesare pentru a lista ce se află pe o dischetă, a copia și a rula programe. Mergea incredibil de încet dar devenise atât de popular și de interesant încât începusem să aduc colegi de la școală pentru a ne juca pe el, decizie destul de proastă, după cum s-a dovedit ulterior, din cauză că eu nu fusesem încă învățat că sunt copii care mai și fură…
Commodore-ul a început să prindă praf în ziua în care pe ușă a intrat un Pentium la 120 MHz, un adevărat exemplar al “ultimului răcnet” pentru perioada când eram în clasa a patra. A costat aproximativ 1000 de dolari iar dolarul cred că era cam 4000 de lei. Avea 8 MB RAM dar primise pe loc un upgrade la 16 MB. Hard disk-ul de 1 GB cred că a fost singurul hard disk ce mi s-a părut într-adevăr încăpător în toată perioada în care l-am folosit. Ce îmi mai plăcea la acel calculator era un buton de Turbo de pe carcasă pe care mulți cred că l-au prins pe la numeroase modele și care dubla numărul megahertz-ilor afișați pe carcasă (da, afișați!). Din păcate, însă, skill-urile de atunci nu îmi permiteau să fac diferența dintre întârzierile datorate I/O-ului și întârzierile datorate procesorului și nu am putut niciodată să testez dacă efectul acelui buton era mai mult decât unul psihologic, așa că l-am lăsat totdeauna apăsat. De asemenea, spre fericirea mea, a venit cu Windows 95 preinstalat (pe care aproape nimeni nu îl mai văzuse până atunci) și o grămadă considerabilă de jocuri DOS: The Secret of Monkey Island, Pinball, Push (cel cu piesele de domino) precum și o serie de jocuri care ucideau tastatura: Prehistorik 2, Raptor, Hocus Pocus, Descent.
Calculatorul fusese cumpărat de la o firmă din Brăila, Procons, pentru că în Galați nu exista nicio firmă de calculatoare. La vreo șase luni după aceea am luat, tot de la ei, ceea ce se numea în toate ofertele (care, între timp, ajunseseră și prin Galați) “kit multimedia”. Kitul multimedia era constituit dintr-o unitate CD-ROM, placă de sunet și boxe. Nu îmi mai amintesc ce marcă era unitatea optică, dar era 18x, deci n-am prins tehnologia chiar din fașă. Cu placa de sunet am avut primele probleme serioase pentru că avea un driver necorespunzător sau prost instalat încât mă lăsa fără sunet în jocuri când mi-era lumea mai dragă și m-am chinuit așa cam un an pentru că nu știam ce să îi fac și nici nu aveam pe cine să întreb. Țin minte că am rejucat toate jocurile pe care le aveam doar ca să le aud muzica. Mi se părea ceva extraordinar.
Tot atunci mi-au cumpărat ai mei cartea “Computer games for dummies”, editată de Teora în limba româna. Vorbea despre impactul jocurilor, despre efectul lor psihologic, dar se vedea că era scrisă de un maniac căruia niciun fel de dependență de jocuri nu i se părea ceva greșit. Cel mai important lucru era că în carte se găsea și un CD, care a fost și primul CD pe care l-am avut, văzut și pe care am pus mâna. Am avut cartea de dinainte de a avea unitate CD-ROM și îmi amintesc și acum că odată la câteva zile scoteam cu maaare gria CD-ul din învelitoarea lui de plastic, ca să mă uit la el, ca la o minune. CD-ul avea pe el câteva sute de jocuri shareware, aproape toate pentru DOS, deci pe atunci puteai să bagi 100 de jocuri într-un calculator fără să se împută Windows. Am jucat în disperare cam tot ce am găsit pe CD-ul acela. Cu timpul începeam să învăț mai multe și deja știam să îmi setez placa de sunet pentru jocurile DOS. Sound card: Sound Blaster 16, port 220h, IRQ 1, DMA 5… mai ține minte cineva? 
(va urma)
Recent Comments